Material Bibliotecă

    Istorie cls. a IX-a

Formarea noilor popoare europene

 

A.     Popoare și limbi indo-europene
 
  

   Formarea noilor popoare europene a fost un proces complex și întins ca durată. Debutul său este marcat prin delimitarea unor mari grupuri etnice înrudite lingvistic și derivând din rădăcina comună indo-europeană, proces care a avut loc în epoca bronzului.  Apar, astfel, vechile popoare indo-europene. Secolele care urmează sunt martorele mai multor procese de asimilări și aculturații, în urma cărora au rezultat noile popoare europene.  Migrațiile din primul mileniu al erei creștine au produs schimbări demografice esențiale, cu rol major în formarea noilor popoare:  popoarele europene moderne. Acestea sunt popoare creștine, pentru că fenomenul de evanghelizare a fost intens și continuu, indiferent de greutățile determinate de instabilitate politică, creștinarea fiind favorizată și de convertirea unor conducători sau de cuceriri.

 

      Germanii

       Migrația germanilor a determinat schimbarea configurației etnice a Europei. În fostul Imperiu Roman de Apus, aceasta a contribuit la formarea popoarelor romanice și a limbilor neolatine. Migrația altor triburi va determina formarea popoarelor moderne de origine germană.

    Anglii și saxonii au migrat în Britannia, unde s-au amestecat cu populația locală romanizată, pe care o vor asimila. Astfel, s-a format poporul englez, de origine germană. Germanii nordici au fost numiți la începutul Evului Mediu normanzi sau vikingi și au format actualele popoare:danez, suedez și norvegian. Vikingii din Norvegia au ocupat și colonizat Islanda și de aici au continuat explorările spre vest, descoperind și colonizând Groenlanda, traversând Atlanticul și debarcând pe coasta orientală a Americii de Nord. Normanzii s-au așezat în nord-vestul Franței (Normandia); alți normanzi au format regatul Siciliei. Invaziile în direcția estică au fost opera vikingilor din Suedia, cunoscuți sub numele de varegi. Bogățiile regiunilor din jurul Golfului Finlandei le-au dat îndemn să-și continue marșul, coborând pe fluviile Rusiei. Tradițiile lor afirmă că fondatorii cnezatelor Novgorod și Kiev au fost varegii (această teorie nu este însă acceptată de istoriografia rusă).

       Slavii

        În primele secole ale mileniului I d.Hr. slavii populau zona de nord-est a Europei între Vistula și Volga superioară. Ei apar în izvoarele istorice sub numele de sclavini. Începând cu secolul al IV-lea ei au migrat către apus, ocupând unele teritorii locuite de germani. În secolul al Vii-lea au pătruns în Peninsula Balcanică. După migrație, întâlnind populații mai avansate din punct de vedere economico-social, slavii s-au sedentarizat. Diferențierea socială s-a accentuat în cadrul obștii sătești (zadruga), formându-se o aristocrație, mare proprietară de pământ.

   Slavii răsăriteni, organizați în sate și târguri de-a lungul Niprului, au fost unificați în urma acțiunii scandinavilor varegi, care, fiind puțini la număr, au fost asimilați în masa slavă. Pe drumul comercial de la Marea Baltică la Constantinopol au apărut mai multe orașe, dintre care cel mai important a fost Kievul, devenit centrul unui stat al slavilor răsăriteni numit Rusia Kieveană, care avea conducători numiți cneji. În timpul cneazului Vladislav rușii s-au creștinat, în anul 989. Procesul de feudalizare și de structurare statală a rușilor a fost întrerupt de cucerirea mongolă în secolul al XII-lea.

   Dintre slavii de apus, slovacii au înființat statul Moravia Mare, intrat la sfârșitul secolului al IX-lea sub dominația maghiară. Cehii au creat statul Boemia, care s-a dezvoltat sub suzeranitatea Imperiului Roman de Națiune Germană, iar polonezii s-au organizat politic și și-au extins stăpânirea asupra unor teritorii din Răsărit. În secolele IX-X slavii de apus s-au creștinat.

   Slavii de sud, așezați în secolul al VII-lea în Peninsula Balcanică au cunoscut o evoluție istorică mult diferită. În zona dintre Dunăre și Balcani, unde o parte a slavilor se sedentarizează, pătrund în 679- 681 bulgarii de origine turcică. Deși sunt asimilați, aceștia dau numele viitorului popor bulgar de origine slavă. Organizați politic, bulgarii se creștinează la jumătatea secolului al IX-lea. Sârbii sunt organizați politic, statul cunoscând o perioadă de ascensiune în secolele XIII-XIV. Croații, organizați politic, au intrat sub dominație maghiară, iar slovenii au trecut sub dominația Imperiului Roman de Națiune Germană.

 

  Popoarele și limbile indo-europene sunt grupate în două trunchiuri aprținând rădăcinii comune indo-europene. Gruparea se face după modul în care a evoluat cuvântul care desemnează "suta": trunchiul "Centum" și trunchiul "Satem".

Trunchiul "Centum"

Trunchiul "Satem"

   Majoritatea popoarelor și limbilor europene se regăsesc pe aceste două trunchiuri. Există însă și popoare europene care nu aparțin rădăcinii indo-europene: acestea sunt popoarele uralo-altaice și cele fino-ugrice.

   Pe HARTA de mai jos este reprezentată repartiția zonală a limbilor vorbite în Europa.

 

  

B.    Formarea noilor popoare - Entități etno-lingvistice
   

   În a doua jumătate a mileniului I asistăm pe plan european la nașterea popoarelor romanice, vorbitoare de limbi neolatine. Toate popoarele romanice din Europa își datorează existența unei duble asimilări. Mai întâi, se realizează asimilarea elementului autohton de către elementul roman. Acest fenomen s-a petrecut în intervale de timp diferite: cinci-șase secole în Occident, ceva mai mult de un secol și jumătate în Dacia.

   Trebuie subliniat că asimilarea populației băștinașe nu a fost un proces forțat. Dacă la început romanii și-au impus în teritoriile cucerite anumite valori ale propriei lor civilizații, ulterior, convinși de viabilitatea și superioritatea acestor valori, populațiile băștinașe au subscris de bunăvoie la acest sistem de valori.

    Învățarea limbii latine s-a realizat treptat, populațiile băștinașe integrând în noua limbă a provinciilor cuvinte din limbile lor strămoșești, astfel că în limbile neolatine se păstrează elemente lexicale preromane. În limba română au fost recunoscute aproximativ 160 de cuvinte traco-dace; în limba franceză circa 180 din substratul galic. Numărul acestora nu este edificator, deoarece trebuie luate în considerare nu atât cantitatea, cât mai ales frecvența și puterea de circulație.

   Al doilea proces de sinteză în formarea popoarelor romanice îl reprezintă asimilarea unor migratori germanici pentru romanitatea occidentală și slavi pentru romanitatea orientală. Pătrunderea "barbarilor" nu determină profunde schimbări etnice, pentru că în comparație cu băștinașii romanici, migratorii au fost mai puțin numeroși, mai înapoiați și deci ușor asimilabili.

   Au fost însă și regiuni în care elementul migrator s-a manifestat puternic, rezistent, inclusiv la nivelul limbii: în Flandra și în Alsacia, dar mai ales în Britannia, unde cuvinte de origine latină sunt foarte puține, ori în întinse zone balcanice care au fost slavizate.

 

Popoare neolatine

Elementul autohton

Elementul roman

Elementul migrator

Români

Traco-dacic Roman Slav
Italieni Italic Roman Germanic
Francezi Galic Roman Germanic
Portughezi Celtic(lusitan) Roman Germanic
Spanioli Celtic Roman Germanic

   Este greu de precizat momentul când s-a încheiat procesul de formare a popoarelor romanice și a limbilor neolatine. În secolul al IX-lea apar texte care evidențiază prima formă a limbilor neolatine occidentale.      Etnogeneza românească, parte a unui proces etnic continental, a fost un fenomen îndelungat, care a început prin cucerirea romană și s-a încheiat în a doua jumătate a mileniului I.

 

   Exemplificăm procesul formării noilor popoare prin suprapunerea de componente (straturi), prin cazul concret al poporului român.

 

 

 

Românii și portughezii - studiu comparativ

   Românii s-au format prin simbioza daco-romană la care s-a adăugat, ca element de "Adstrat", elementul slav. Procesul s-a petrecut în secolele I și VIII în spațiul dintre Dunăre, Carpați și Marea Neagră.

   Portughezii s-au format ca popor în vestul Peninsulei Iberice. Romanii au pătruns în secolul al II-lea î. Cr., iar în timpul împăratului August( 27 î.Cr. - 14 d.Cr.) a fost întemeiată provincia Lusitania, care includea între granițele ei și teritoriul de azi al Portugaliei, locuit pe atunci de lusitani și gallaeci.

   Unul dintre centrele cele mai importante era Portus Calle (Porto), situat pe fluviul Duoro, la 5 Km de vărsarea acestuia în Oceanul Atlantic. Istoria orașului Porto se identifică în linii mari cu istoria țării: stăpânit succesiv de romani,suabi, vizigoți și arabi, el a fost eliberat în timpul Reconquistei ( recucerirea de către spanioli și portughezi a teritoriilor stăpânite de musulmani). Pe teritoriul eliberat, în 1095 ia ființă comitatul Portugaliei, supus regatului Leonului, iar în 1139 regatul independent al Portugaliei.

   Românii au trecut și ei din secolul al IX-lea la crearea structurilor autonome, luptându-se în acest răstimp cu maghiarii, pecenegii și cumanii. Constituirea celor trei principate (Moldova, Țara Românească, Dobrogea) reușește în secolul al XIV-lea , în timp ce Transilvania devine subordonată regatului maghiar.

    

Poziția geografică în cadrul Imperiului roman
  • românii - periferică

  • potughezii

 
Durata stăpânirii romane
  • românii - puțin peste un secol și jumătate

  • potughezii - cinci, șase secole

 
Situația politică după dezmembrarea Imperiului Roman
  • românii - organizare în obști sătești;                 continuarea migrațiilor

  • potughezii - regatele barbare; cucerirea arabă

 

 
Influența spirituală
  • românii - creștinismul subordonat Patriarhiei de la Constantinopol

  • potughezii - creștinismul occidental subordonat Romei

 

 

 

 

 

  Conținut educațional dezvoltat de VanByte, în 2003